daniellacatus

Opera lui Costache Negruzzi, unul dintre reprezentanţii de seamă ai
realismului, respectă, în general, principile promovate de “Dacia
literară”. În mare opera lui este inspirată din realităţi
social-istorice româneşti şi din folclor.

“Provinţialul îmblă
încotoşmănat într-o grozavă şuba de urs; poartă arnăut în coada drosci,
înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint ; şuba de
urs , arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărat elemente a boierului
ţinutaş; fară ele nu se vede nicăieri. Figura lui e lesne de cunoscut:
cel mai adese este gros şi gras , are faţa înflorită , favorite tufosi
şi musteţi răsucite, dar, pre langă aceste fireşti podoabe, natura , ca o
milostiva mumă, a răspandit asupra-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte
main tare ocilor ispitiţi decat orice alta…” C. Negruzzi, fiziologia
provintialului,1840)

În literatura română se poate vorbi de
existenta elementelor realiste în opera fundamentale ale unor autori
ca: I. Creangă,  I. L. Caragiale, D. Zamfirescu, L. Rebreanu,  I. Slavici,  M. 
Preda, etc.

În perioada interbelică  se observă două importante
tendinţe ale realismului: diversificarea şi adâncirea. Realismul se
apropie de punctul cel mai înalt  odată cu romanul Ion, de Liviu
Rebreanu(1920). Important autor interbelic, Liviu Rebreanu se face
remarcat prin prisma operei sale bogate; romanul social : Ion, Răscoala
şi romanul psihologic Padurea spânzuraţilor, Adam si Eva, Ciuleandra ,
etc.

Preocuparea pentru social , una din caracteristicile realismului, e nelipsită din majoritatea  operelor  lui Rebreanu..

“
Nu frumosul, e o născocire omenească , interesează în artă, ci pulsaţia
vieţii. Cand ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă
adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele
frumoase din lume [….] a crea oameni nu înseamnă a copia după natură
indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros
ca o fotografie proastă. Creaţia literara nu poate fii decât sinteza.
Omul pe care îl zugrăvesc eu o fii având şi trebuie să aibă  asemănari
cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai
prin ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremnurile.Unic
e însă numai sufletul.Viaţa eternizată prin miscări sufleteşti-realism
” (L.Rebreanu, articolul Cred din vol. Amalgam,1943)

Glorificarea
binelui,sentimentul belşugului şi al puterii,respectul acordat
tradiţilor, respectul faţă de cei de acelaşi rang social şi dispreţul
faţă de cei de rang inferior, sunt sentimente ce le simţi în arta
realistă. Într-o lume absurdă,în care nimic nu are sens, singura
valoare o reprezintă luciditatea.

“Am vazut zarafi fară
capital, fanfaroni şi maloneşti, cari sărăcesc lumea prin dobanzile lor
cele nemăsurate ; lipscani  şi bogoşieri care îşi împodobesc
magazinele  cu marfă putredă  şi cu oglinzi mincinoase şi ,dandu-şi ton
de mari capitalişti ,ruinează societatea.

prin falimente
frauduloase ,ce se efectuiesc foarte lesne în ţara noastră ;băcani cari
vând rapiţa în loc de undelemn,orez îndoit cu pietricele  ca să tragă
mai greu la cântar  şi cafea amestecată cu orz şi fasole .Am văzut
cârciumari amestecând vinul  cu apă şi vânzând cu ocale  cu două
funduri ,măcelari şi precupeţi  vânzând cu cântare strâmbe  şi m-am
mâhnit , căci răul este foarte mare, dar n-am gasit în aceşti amăgitori
decât nişte hoţi  sau ciocoiaşi ordinari  ieşiţi din şcoala
voastră…N.Fillimon, Ciocoii noi si vechi,1863)

Între adevăr şi
aparenţă nu există deosebire  de valoare :ambele reprezintă un mod de a
întelege viaţa. Pentru ca omul să aleagă doar binele şi adevărul, el
trebuie în primul rând să fie capabil să le deosebească de rău şi,
respectiv eroare.

Atitudinea critică faţă de societate
susţinută de I.L. Caragiale într-un stil sobru şi impersonal  depaşeşte
de multe ori graniţele imaginaţiei.

“Teatrul  este o artă
constructive, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni 
din cauza caracterelor şi a patimilor lor. Elementele cu care lucrează
sunt  chiar arătările vii şi imediate ale  acestor conflicte.
Convenţionalitatea acestei arte este cea mai grosolană posibilă; căci
intenţiunea de a arăta obiectul, care aici sunt conflictele morale
ivite între oameni,se realizeaza prin arătarea obiectului chiar
întocmai. Aici intenţia artistului îmbracă ,în carne şi oase
adevărate,figurele ce ne arată : toate sunt nu spuse, ci aievea
înfăţişate ;bucuria râde din ochi vii, durerea plânge cu lacrimi
adevărate, faptele cer timp: şi, precum în natură trebuiesc să treacă
vreme şi împrejurări peste obiectul real pentru ca el să se modifice 
în o stare dată a lui,asemenea trebuiesc  să treacă împrejurări şi,
prin urmare, vreme reală  pentru ca sa se desăvârşească  aratarea 
intenţionată ” ( I.L Caragiale, oare teatrul este literatura ?)

Sunt
prezentate, la modul obiectiv fapte, sentimente, idei; personajele
tipice de multe ori, în împrejurări tipice, ne transmit ceea ce gândesc
si ceea ce simt

“Prima mea obsesie , înainte de a concepe o
poveste sau un roman, este ca ceea ce scriu să fie adevarat, să aibă
viaţă, cititorii să creadă că totul a fost real . Eu nu pornesc de la
idei sau sentimente în mod unilateral, ci mă gândesc că trebuie să
realizez o lucrare credibilă. Temele mele preferate sunt cele din lumea
ţărănească. Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului
copilăriei mele ţărăneşti pe care am vrut să-l reconstitui. Când s-a
produs prima incercare, atunci mi-am dat seama că acest univers
cuprinde în el fapte şi evenimente care cuprindeau familia şi chiar
întregul sat. Descoperind acest lucru, posibilităţile mele de
investigaţie în lumea ţărănească  s-au lărgit. Posedam o cheie pentru
cunoaşterea lumii.’’(M. Preda, interviu reprodus dupa morometii , 1981)

Un 
conflict dureros se manifestă într-e nevoia firească a omului de a
simţii ca viaţa sa are un sens, pe de-o parte, şi lipsa de sens a
lumii. Problema sensului vieţii  se afla în interdependenţa cu
sentimentul absurdului

Dintre  marii scriitori clasici,  Ioan
Slavici rămâne prin excelenţa,  scriitorul realist de factură obiectivă 
remarcat şi de G. Calinesc în Istoria literaturii Române, dar şi de
criticul literar  de-o înaltă ţinută, Eugen  Simion. De asemenea Mihai
Eminescu  îl face remarcat într-un ziar al vremii la care lucra ca
redactor, ziarul Timpul “Ioan Slavici e înainte de toate un autor pe
deplin sănătos  în concepţie; problemele psihologice pe cari  le pun
sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscator al naturii  omeneşti ;
fiecare din chipurile cari trăiesc  şi se mişcă în novelele sale  e nu
numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului , nu seamană
în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă ,ci au fondul
sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el.”(M.Eminescu, articol din
Timpul, 1882)